Iubirea nespusă este o carte de Dana Iancu, cu opinia psihologului Radu Leca, formată din 30 de articole despre apropiere, tăcere și rănile cu care iubim. Fiecare capitol pornește de la o întrebare pe care oamenii și-o pun singuri sau o aud în jurul lor.
Introducere
Cuvânt înainte de a începe
Există o iubire pe care o purtăm toți și pe care aproape nimeni nu o
rostește. Nu e o iubire secretă în sensul romanelor. E mai simplă și mai
grea: iubirea din spatele frazelor pe care le înghițim. „Mi-a fost dor
de tine” spus în gând, în timp ce vorbim despre ce facem la cină. „Mi-e
frică să nu pleci” ascuns într-o remarcă despre cât ai întârziat. „Aș
vrea să mă privești” tradus în „ce tot faci pe telefonul ăla?”. Spunem
alte cuvinte decât cele pe care le simțim, iar celălalt răspunde la
cuvintele noastre, nu la ce se află sub ele. Așa se nasc multe dintre
neînțelegerile dintre doi oameni care ținem unul la celălalt.
Cartea aceasta pornește de la această observație obișnuită. Are
treizeci de capitole, iar fiecare e o întrebare. Unele sunt întrebări pe
care oamenii și le pun singuri, noaptea, cu lumina stinsă. Altele sunt
întrebări pe care le aud rostite între prieteni, la o cafea, cu o jenă
ușoară: de ce simt că el face totul din obligație, de ce iubesc un om
care nu mă iubește înapoi, de ce mă sperie liniștea, de ce nu pot cere
ce am nevoie. Nu promit răspunsuri definitive. Promit răspunsuri sincere
și, mai ales, întrebări mai bune decât cele cu care ai venit.
De ce acest titlu
„Iubirea nespusă” poate însemna mai multe lucruri, și toate sunt
prezente în carte. Poate fi iubirea pe care n-am avut curajul s-o rostim
cuiva care a plecat. Poate fi iubirea pe care o simțim acum și o ținem
pentru noi, de teamă să nu stricăm ceva. Poate fi iubirea care nu a
primit niciodată cuvinte în familia în care am crescut, așa încât am
învățat să iubim în tăcere și să sperăm că celălalt ghicește. Iar uneori
e iubirea față de noi înșine, cea mai puțin rostită dintre toate.
Un cuvânt despre ce nu spun aici. Nu spun că tăcerea e mereu o
greșeală. Există tăceri pline de blândețe, momente în care a nu vorbi e
cel mai bun mod de a rămâne aproape. Există și lucruri care nu trebuie
spuse în orice clipă, de oricine, oricui. Ce urmăresc în carte e tăcerea
care ne costă: cea care se adună, se sedimentează și, după ani, devine
un perete între doi oameni care au început prin a-și spune totul.
Pentru cine este scrisă
Am scris pentru oricine a simțit, măcar o dată, că între ce a vrut să
spună și ce a ieșit pe gură s-a deschis o prăpastie. Pentru cei care
trăiesc într-un cuplu și se întreabă de ce aceleași discuții se întorc,
cu alte cuvinte, dar cu același gust. Pentru cei care au ieșit dintr-o
relație și încă o rescriu în minte, căutând fraza care ar fi schimbat
totul. Pentru cei care sunt singuri și se întreabă dacă singurătatea lor
e o alegere sau o consecință. Pentru cei care au crescut într-o casă în
care iubirea se dovedea prin fapte și nu se spunea niciodată, și care
acum, adulți, nu știu cum se face asta altfel.
Nu e o carte pentru specialiști, deși psihologii o pot citi fără să
se plictisească. Nu e nici o carte de rețete. Dacă vei căuta în ea cele
cinci reguli care repară orice relație, nu le vei găsi, pentru că nu
cred că există. Vei găsi, în schimb, descrieri atente ale unor situații
pe care le recunoști, explicații despre ce se petrece în spatele lor și
câteva gesturi mici care merită încercate.
Cum este scrisă
Fiecare capitol are o structură simplă. Începe cu o scenă sau cu o
observație din viața de zi cu zi, pentru că oamenii se recunosc mai ușor
într-o situație decât într-o definiție. Continuă cu explicația: ce se
întâmplă în mintea și în corpul unui om aflat în situația respectivă, de
unde vine reacția lui, de ce se repetă. Apoi vine partea practică, fără
pretenții de miracol: ce poți observa, ce poți spune, ce poți încerca,
când merită să ceri ajutor. Capitolele se încheie cu întrebări
frecvente, pentru că de cele mai multe ori întrebarea pe care ți-o pui
tu a mai fost pusă de cineva.
Exemplele sunt povești auzite sau cunoscute, spuse fără nume și fără
detalii care ar putea identifica pe cineva. Nu inventez cercetări și nu
citez cifre pe care nu le pot susține. Când mă sprijin pe idei din
psihologie, o fac în termeni generali, pe care îi poți verifica singur.
Mai bine o afirmație modestă și adevărată decât una spectaculoasă și
nesigură.
Cele trei părți ale cărții
Cartea are trei părți, dar le poți citi în orice ordine. Îți propun
doar o hartă.
Partea numită „Ce se întâmplă între noi” se ocupă de dinamica dintre
doi oameni: semnalele timpurii ale unei relații care rănește,
intimitatea de la masă și din pat, deosebirea dintre a face sex și a
face dragoste, felul în care succesul unuia poate neliniști pe celălalt,
ce înseamnă fidelitatea într-o lume cu foarte multe opțiuni și de ce
unii oameni confundă iubirea cu proprietatea. Pornește de la ce se vede
din afară și coboară încet spre ce se simte înăuntru.
Partea „Ce ne cerem și ce nu îndrăznim” e despre nevoi și despre ce
ne oprește să le spunem. Cuprinde sertarul cu fraze nerostite, rușinea
de a cere, oamenii care evită întrebarea „ești fericit?”, bogăția
câștigată ușor și golul care o urmează, povestea pe care o vedem abia
când se termină, ce înseamnă să nu mai poți pretinde că nu știai și
felul în care o călătorie scoate la suprafață adevărul unui cuplu. Aici
vorbim despre limbaj, despre curaj și despre costul amânării.
Partea „Ce purtăm în noi” merge în profunzime: ce ne-a învățat
copilăria despre iubire, de ce ne atrag oamenii pe care credem că îi
putem schimba, de ce inima nu ține cont de logică, cum iubim cu memoria
rănilor, ce rol au hormonii într-o legătură care durează, de ce nu poți
iubi pe nimeni dacă te eviți pe tine și ce învață un om stând, pentru o
vreme, singur. E partea cea mai personală, și poate cea care cere cea
mai multă blândețe.
Despre tăcere
Merită să stăm puțin la tăcere, pentru că ea străbate toată
cartea.
Ceva ce observă oricine ascultă îndeajuns de mulți oameni povestind
despre relațiile lor e că rareori problema e o lipsă de iubire. Mult mai
des e o lipsă de limbaj. Oamenii nu știu cum să spună „mă doare” fără să
sune a reproș. Nu știu cum să ceară atenție fără să pară nevoiași. Nu
știu cum să spună „am nevoie de spațiu” fără ca celălalt să audă „nu te
mai vreau”. Și atunci tac, sau vorbesc în cod, sau explodează.
Acest limbaj lipsă are, de obicei, o istorie. Cei mai mulți dintre
noi am învățat ce se spune și ce nu se spune în casa în care am crescut.
Dacă acolo supărarea se rezolva prin tăcere, vom tăcea. Dacă se rezolva
prin țipete, vom țipa sau ne vom speria de orice ton ridicat. Dacă
iubirea se arăta prin mâncare și grijă, dar nu prin cuvinte, vom iubi
prin mâncare și grijă și vom fi nedumeriți când celălalt cere cuvinte.
Nu e vina nimănui. E felul în care funcționează învățarea timpurie: ce
am văzut repetându-se ne pare normal și nu mai apare ca alegere.
Vestea bună este că un limbaj se poate învăța și la maturitate. Cere
răbdare, cere greșeli făcute cu voce tare și cere un partener, un
prieten sau un terapeut care să nu fugă de tine în timp ce încerci. Dar
se poate. Am cunoscut, sau am auzit povestiți, oameni care la cincizeci
de ani au spus pentru întâia oară „mi-e frică” și au văzut că lumea nu
s-a prăbușit.
Despre rănile pe care le
purtăm
Un fir care apare în aproape fiecare capitol e memoria rănilor.
Nimeni nu intră într-o iubire nouă gol. Ducem cu noi bucăți din ce am
trăit înainte: o trădare, o plecare neașteptată, o copilărie în care am
fost singuri, o rușine veche. Ele nu stau liniștite. Se trezesc la un
ton, la o întârziere, la o ușă trântită, și ne fac să reacționăm la
prezent cu intensitatea trecutului.
De aceea una dintre ideile pe care le vei întâlni de multe ori în
carte e simplă: când reacția ta e mai mare decât situația, merită să te
întrebi cui îi aparține. Uneori aparține celui din fața ta. Alteori
aparține cuiva care a plecat demult. Să pui întrebarea nu rezolvă nimic
imediat, dar schimbă ce urmează: în loc de o ceartă, poate fi o
conversație.
Același lucru e valabil și pentru celălalt. Atunci când partenerul
tău reacționează disproporționat, nu e obligatoriu să iei personal.
Poate că ai atins, fără să știi, un loc vechi. A-l întreba cu blândețe
ce se petrece în el valorează mai mult decât a-i explica de ce n-ar avea
de ce să se supere.
Despre iubirea de sine
Poate te întrebi de ce o carte despre iubirea dintre doi oameni are
atâtea pagini despre relația cu noi înșine. Răspunsul e că ele nu se pot
despărți. Cine nu poate sta cu sine în liniște va căuta în celălalt un
zgomot de fond. Cine nu se crede demn de iubire va respinge iubirea
caldă sau o va suspecta. Cine nu își știe nevoile le va cere pe ocolite.
Cine se pune mereu pe locul doi va ajunge, încet, să-i reproșeze
celuilalt un lucru pe care nu l-a cerut niciodată.
Nu înseamnă că trebuie să te „repari” înainte de a iubi. Nimeni nu e
terminat. Se poate iubi cu rănile pe față, cu frici pe care le
recunoști, cu o voce critică pe care înveți s-o auzi fără s-o crezi
mereu. Contează să nu te ascunzi de tine. Fiecare pas făcut în direcția
asta se vede în relații, uneori cu surprindere.
Ce să faci cu cartea
Citește-o așa cum îți vine. Dacă o întrebare te atinge, începe de
acolo. Dacă un capitol te enervează, întreabă-te de ce. Uneori ce ne
irită e chiar ce avem nevoie să auzim. Lasă-te să te oprești. Pune
cartea jos când simți că ai de gândit, iar dacă vrei, spune cuiva ce ai
citit. Un capitol discutat în doi face mai mult decât zece citite în
grabă.
Dacă citești împreună cu partenerul, alegeți un capitol și vorbiți
despre el fără pretenția că unul are dreptate. Spuneți fiecare unde se
recunoaște și unde nu. E mai greu decât pare și mai eficient decât pare.
Dacă citești singur, ține un caiet. Notează ce te surprinde. Peste
câteva luni, recitește notițele: vei vedea ce s-a schimbat.
Despre bărbați și
femei, fără caricaturi
Vei întâlni în carte mulți „el” și mulți „ea”, și aș vrea să fie
limpede de la început ce intenție am. Nu cred că bărbații sunt dintr-un
fel de lume și femeile din alta. Cred că fiecare om a învățat, în
funcție de familie, de epocă și de ce i s-a permis, să arate unele
sentimente și să le ascundă pe altele. Unui băiat i s-a spus adesea că
plânsul e o slăbiciune. Unei fete i s-a spus adesea că furia nu e
frumoasă. Din aceste lecții mici se fac adulți care, într-o ceartă, par
că vorbesc limbi diferite.
Când scriu despre un bărbat care se retrage sau despre o femeie care
cere mai mult, descriu un tipar, nu o natură. Tiparul poate fi și
invers. Am auzit de femei care evită orice discuție grea și de bărbați
care sună la fiecare oră ca să se asigure că sunt iubiți. Oriunde ți se
pare că „el” sau „ea” din carte seamănă cu cineva din viața ta, poți
schimba rolurile în minte. De cele mai multe ori, povestea rămâne la fel
de adevărată.
Despre timp și despre
răbdare
Aproape toate lucrurile despre care vorbim aici cer timp. O frază
rostită nu repară un deceniu de tăcere. O conversație bună nu șterge o
ruptură veche. O terapie nu schimbă un om în șase ședințe. Spun asta din
două motive.
Unul este că trăim într-o epocă a soluțiilor rapide, și e ușor să
cauți în orice carte, inclusiv în aceasta, un buton. Nu există. Există
pași mici, repetați, cu recăderi. Cine se așteaptă la o transformare
într-o săptămână va fi dezamăgit și va renunța exact când lucrurile
începeau să se așeze.
Celălalt motiv e mai blând. Faptul că schimbarea durează înseamnă că
ai voie să greșești. Dacă azi ai tăcut iar, mâine poți spune. Dacă azi
ai ridicat tonul, mâine poți cere iertare. Relațiile se țin în viață
prin reparații repetate, nu prin lipsa greșelilor. Cuplurile care rămân
apropiate sunt cele care știu să se întoarcă unul spre altul după
ceartă, chiar dacă se ceartă destul de des.
Despre lucrurile incomode
Veți găsi în carte și subiecte pe care mulți le ocolesc la masă:
banii câștigați ușor și vidul care le urmează, fidelitatea într-o lume
în care alternativele sunt la un deget distanță, iubirea transformată în
proprietate, abuzul care începe cu gesturi mici, atât de mici încât par
grijă. Le-am ales pentru că apar, în forme diferite, în viețile
oamenilor obișnuiți, iar nu pentru efect.
Am încercat să le scriu fără acuzație. Cine a trecut printr-o relație
abuzivă nu are nevoie să fie judecat pentru că a rămas. Cine a înșelat
nu devine, prin asta, un om fără rost. Cine a fost înșelat nu are de
dovedit că a fost suficient. Un adevăr spus cu blândețe poate fi auzit.
Același adevăr, spus cu dispreț, îi închide pe oameni.
Despre cum se vede o
schimbare adevărată
Schimbarea într-o relație rareori arată ca în filme. Nu vine cu o
declarație lungă și cu muzică. Vine într-o seară oarecare, când unul
dintre voi spune: „Azi am avut nevoie de tine și nu am știut cum să
cer.” Sau când celălalt, în loc să se apere, întreabă: „Spune-mi mai
mult.” Aceste momente sunt mici și ușor de ratat, dar în ele se
hotărăște, de fapt, direcția.
Cu timpul, observi alte semne. Cearta durează mai puțin. Împăcarea
vine mai repede. Tăcerile devin pauze, nu pedepse. Ți-e mai ușor să spui
„îmi pare rău” și mai ușor să primești un „îmi pare rău”. Râdeți din nou
de lucruri mărunte. Nimic din toate acestea nu se vede de la distanță,
și tocmai de aceea e un semn bun: relația nu mai are nevoie de
spectatori.
Un gând pentru cei
care citesc în tăcere
Poate citești asta într-o seară în care ai nevoie de o carte pentru
că nu ai cu cine vorbi. Să știi că nu ești singurul. Multe dintre
întrebările de aici vin de la oameni care au crezut că problema lor e
unică, și au aflat, după ce au spus-o cu voce tare, că o poartă mulți
alții. Această carte e, pentru ei și pentru tine, un început de spus cu
voce tare. Nu trebuie să fie perfectă. Trebuie doar să înceapă.
O precizie necesară
Cartea oferă informare și puncte de reflecție. Nu înlocuiește
terapia, nici consultul medical. Dacă te afli într-o relație în care te
temi, în care ești umilit, controlat sau lovit, citește capitolul despre
abuz, apoi caută ajutor specializat. Dacă te copleșește tristețea, dacă
nu mai dormi, dacă nu mai poți munci sau dacă ai gânduri negre, vorbește
cu un medic sau cu un psihoterapeut. Nu trebuie să treci singur prin
asta.
În loc de încheiere
Aș vrea să rămâi cu o imagine. Doi oameni stau față în față, la o
masă. Fiecare are în el o frază pe care n-a rostit-o. Între ei, o lumină
slabă și o liniște care ar putea fi odihnitoare sau grea. Cel care
deschide discuția nu va spune probabil fraza perfectă. Va spune ceva
stângaci, jumătate adevărat, cu vocea puțin tremurată. Și, de cele mai
multe ori, celălalt va simți exact ce contează: că cineva a făcut un
pas.
Asta e iubirea nespusă. Iubirea care există deja și așteaptă un
cuvânt. Cartea de față vrea să fie, pentru tine, un loc în care
cuvintele astea încep să se adune.
Opinia Danei Iancu despre carte
Am scris cartea aceasta pornind de la un fel de tăcere pe care o recunosc din interior. Nu vorbesc despre tăcerea liniștită, în care doi oameni se simt bine fără cuvinte. Vorbesc despre cea în care ceva rămâne nerostit și lucrează în fundal: o rugăminte, o teamă, un „mi-a fost dor de tine” transformat într-un reproș despre ora la care ai ajuns.
Am auzit de multe ori propoziția „Dacă m-ar iubi cu adevărat, ar ști”. Mi se pare una dintre cele mai tandre și mai periculoase fraze ale iubirii. Tandră, pentru că arată cât de mult ne dorim să fim înțeleși fără efort. Periculoasă, pentru că așteptarea aceasta ne lasă singuri tocmai când avem cea mai mare nevoie de celălalt.
Dacă cititorul va găsi în carte măcar un cuvânt pe care îl poate spune cuiva drag și pe care nu l-a spus până acum, atunci cartea și-a făcut treaba. Nu vă promit răspunsuri definitive. Vă promit întrebări sincere, un ton blând și gesturi mici pe care le puteți încerca încă din seara aceasta.
Opinia lui Radu Leca despre carte
Ca psiholog, văd în „Iubirea nespusă” o carte despre limbajul emoțional, cu toate încurcăturile lui. Mulți oameni nu au învățat în familie un vocabular pentru ce simt. Au învățat să facă, să ajute, să muncească, să evite. Când ajung într-o relație apropiată, se trezesc că trebuie să spună ceea ce nu au exersat niciodată, iar tăcerea sau explozia devin soluții de avarie.
Textele din carte merg pe firul acesta, de la semnalele timpurii ale unei relații care rănește, la rușinea de a cere, la felul în care copilăria ne învață cum să iubim, la memoria rănilor și la rolul pe care îl au corpul și hormonii. Îmi place că explicațiile rămân prudente: se vorbește despre tipare și tendințe, nu despre verdicte. Oamenii sunt mai mult decât tiparele lor.
Aș sublinia și grija cu care sunt tratate subiectele grele. Capitolul despre abuz, de pildă, insistă pe faptul că abuzul începe rar cu un gest evident și că semnele timpurii merită luate în serios. Cititorul care se recunoaște în ele este încurajat să caute sprijin specializat, nu să rezolve singur.
Cartea poate fi un bun punct de plecare pentru conversații în cuplu sau pentru un caiet de reflecție personală. Nu înlocuiește psihoterapia. Dacă un capitol vă destabilizează sau vă confirmă o suferință veche, merită să vorbiți cu un specialist.
Cum este organizată cartea
Cartea are trei părți. Le poți citi în ordine sau poți începe de la întrebarea care te frământă acum.
Partea întâi: Ce se întâmplă între noi
Zece capitole despre dinamica dintre doi oameni: semnalele timpurii ale unei relații care rănește, izolarea de prieteni, sexul și dragostea, succesul care sperie, mesele în doi mai singure decât singurătatea, fidelitatea, iubirea confundată cu proprietatea și întrebarea dacă mai merită să încerci o dată.
- De ce abuzul nu începe niciodată cu lovitura?
- De ce izolarea de prieteni este un semnal de alarmă?
- Care este diferența dintre sex și a face dragoste?
- Ce înseamnă să dai fără să te pierzi?
- Ce faci când succesul tău îl sperie pe cel de lângă tine?
- De ce unele mese în doi sunt mai singure decât singurătatea?
- De ce femeia simte când bărbatul face totul „din obligație”?
- Ce înseamnă fidelitate într-o lume de opțiuni infinite?
- De ce unii oameni confundă iubirea cu proprietatea?
- Ce înseamnă „a mai încerca o dată” și când devine tortură?
Partea a doua: Ce ne cerem și ce nu îndrăznim
Zece capitole despre nevoi și despre ce ne oprește să le spunem: sertarul cu fraze nerostite, rușinea de a cere, fericirea evitată, banii câștigați ușor, povestea înțeleasă abia la sfârșit, neștiința care nu mai ține, călătoria care scoate adevărul la lumină, recunoașterea și admirația.
- Ce păstrezi în sertarul cu „dacă ar fi să fiu sincer”?
- Ce te oprește să ceri ce-ți trebuie cu adevărat?
- De ce oamenii ocupați evită întrebarea „ești fericit?”?
- De ce banii câștigați ușor se duc la fel?
- De ce copiii care n-au fost priviți în ochi nu știu să iubească?
- De ce unii oameni nu-și dau seama că sunt într-o poveste până nu se termină?
- De ce nu mai poți pretinde neștiința după o anumită vârstă?
- De ce călătoriile dezvăluie adevărul unui cuplu?
- Ce înseamnă să vă recunoașteți unul pe altul în fiecare etapă?
- Ce e admirația și de ce omoară relația lipsa ei?
Partea a treia: Ce purtăm în noi
Zece capitole despre ce ne-a învățat copilăria despre iubire, memoria rănilor, hormonii și logica inimii, evitarea de sine, singurătatea care învață și iubirea fără răspuns.
- De ce inima nu ține cont de logica lucrurilor?
- De ce iubim versiunea de om pe care credem că o putem schimba?
- De ce iubim cum am învățat, nu cum am vrea?
- De ce nu poți iubi pe nimeni dacă te eviți pe tine?
- De ce a fi complet singur te învață cine ești?
- Ce înseamnă să iubești cu memoria tuturor rănilor?
- De ce copilul iubit greșit devine adultul care nu se iubește?
- De ce nu poți măsura iubirea prin cât suferi la plecare?
- Ce rol au hormonii în iubirea de lungă durată?
- De ce iubim oameni care nu ne iubesc înapoi?
Despre autoare
Dana Iancu scrie despre vulnerabilitate, conflictul în cuplu, psihologia relațiilor și psihologia tatălui. Mai multe articole găsești în categoria Articole Dana Iancu. Opiniile psihologice îi aparțin lui Radu Leca. Alte cărți despre iubire, cuplu și dezvoltare personală găsești în Biblioteca Dana Iancu.
Întrebări frecvente
Despre ce este cartea „Iubirea nespusă”
Este o carte de 30 de capitole despre ce se petrece între doi oameni care se iubesc și despre ce rămâne nespus: tăceri, nevoi, răni vechi, fidelitate, singurătate, iubire fără răspuns și felul în care ne învățăm să iubim.
Pentru cine este scrisă
Pentru cei care trăiesc într-un cuplu sau și-l doresc, pentru cei care au ieșit dintr-o relație și o rescriu în minte și pentru oricine vrea să-și înțeleagă mai bine propriile reacții în iubire.
Cum se citește cartea
Capitolele pot fi citite în orice ordine. Fiecare pornește de la o întrebare, explică ce se petrece în spatele ei, propune gesturi mici de încercat și se încheie cu întrebări frecvente.
Înlocuiește cartea terapia
Nu. Cartea oferă informare și puncte de reflecție. Dacă situația ta e dificilă, un psiholog sau un psihoterapeut te poate ajuta într-un cadru personalizat.