Camera vulnerabilității, copertă articol Dana Iancu
| |

Camera vulnerabilității

Capitolul face parte din cartea „Iubirea care rămâne”, pe care o poți răsfoi online, pagină cu pagină.

Citește cartea online →

Camera vulnerabilităților

Vulnerabilitatea este o cameră pe care nu o deschidem oricui.Este un spațiu în care păstrăm cristale formate din emoțiile noastre: bucurii pe care nu le-am spus, frici pe care le-am ascuns, dorințe pe care le-am protejat, răni pe care le-am acoperit cu multă grijă. Fiecare cristal are propria lui poveste. Unele sunt vechi, create din experiențe de demult. Altele sunt noi, crescute din întâlnirile pe care le trăim acum.

Când cineva intră în această cameră, nu intră doar într-un loc frumos. Intră într-un loc sacru iar pașii lui contează.

Sunt oameni care intră cu grijă, ei privesc, ascultă, ating ușor pentru că înțeleg valoarea lor.

Dar sunt și oameni care intră cu intenție bună, dar fără să știe încă ce înseamnă acest spațiu. Nu vor să distrugă nimic, însă nu cunosc fragilitatea lucrurilor pe care le întâlnesc, și uneori, o singură atingere greșită face un sunet.

Sunetul unui cristal care se sparge.

În acel moment, nu iese la suprafață doar bucata spartă, ies  toate ecourile pe care acel cristal le ținea în el: frica de a nu fi acceptat, teama de a nu fi suficient, durerea de a fi văzut într-un loc sensibil.

Iar cel care a pășit în acea cameră are și el un rol. Să cunoască o lume nouă diferită de a lui și să invețe să pășească responsabil, fiindcă iubirea este felul în care învățăm să avem grijă de cristalele celuilalt.

Unele cristale, odată sparte, nu mai arată la fel. Dar uneori, prin grijă, ele capătă o altă formă iar

poate că cea mai mare formă de intimitate este să fim suficient de blânzi încât să merităm să rămânem acolo cu eleganță.

Atunci când intrăm în universul unui om, nu ni se oferă întotdeauna instrucțiuni. Uneori primim doar o cheie și o invitație șoptită: „poți să vezi”, iar atunci începe responsabilitatea.

Nu responsabilitatea de a fi perfect. Pentru că nimeni nu este, ci responsabilitate de a observa și de a asculta când celălalt spune: „ai atins ceva sensibil”.

Pentru că uneori omul din fața noastră nu are nevoie să îi explicăm de ce nu am vrut să atingem acel cristal. Are nevoie, mai întâi, să simtă că am înțeles că l-am atins.

Există o diferență uriașă între intenție și impact.

Putem intra într-o cameră cu cele mai bune intenții și totuși să facem un pas greșit. Asta nu ne face oameni răi. Dar nici nu înseamnă că durerea celuilalt nu este reală iar maturitatea emoțională apare în acel spațiu dintre cele două:

Despre psihologie și psihoterapie mai poți citi în Cărți scrise de Radu Leca de psihologie și psihoterapie.

„Nu am vrut să te rănesc”și ,,înțeleg că te-a durut”. Iar acolo se construiește apropierea.

Cere acel „rămân aici cu tine, chiar dacă tocmai am descoperit o parte din tine pe care nu am știut să o țin”.

Uneori, cel care s-a retras nu fuge de iubire. Fuge de senzația că, pentru câteva clipe, locul cel mai sensibil din el nu a fost în siguranță.Iar cel care a greșit nu trebuie să rămână blocat în vinovăție. Vinovăția nu repară cristalele. Atenția le poate repara.

Iubirea adevărată nu este o cameră în care nimic nu cade niciodată, este o cameră în care doi oameni învață, încet, cum să pășească unul lângă altul, cu mai multă lumină, cu mai multă grijă, cu mai puțină teamă de fragilitate.

Pentru că, la final, cele mai prețioase cristale nu sunt cele care nu au fost niciodată atinse, sunt cele care au fost atinse cu blândețe.

Poate că cea mai mare lecție despre vulnerabilitate este că nu intrăm niciodată cu adevărat în camera altcuiva ca niște cuceritori.

Intrăm ca niște oaspeți, cu respect, cu mirare, cu acceptarea faptului că acolo există lucruri pe care încă nu le cunoaștem.

Fiecare om poartă în el o cameră pe care lumea nu o vede. O cameră în care sunt păstrate toate formele în care a suferit, toate locurile în care a fost rănit, toate momentele în care a avut curajul să spună: „uite, aceasta sunt eu”, și să primești acces în acel spațiu este un dar. Dar un dar nu înseamnă doar frumusețe. Înseamnă și grijă.

Pentru că uneori, atunci când atingem un cristal, nu descoperim cât este de fragil celălalt, descoperim cât de multă încredere a fost nevoie ca acel cristal să ne fie arătat.

Iar uneori, cel mai profund act de apropiere nu este să nu spargi niciodată un cristal, este să ai răbdarea, blândețea și curajul de a ajuta la refacerea luminii lui.

Pentru că un suflet care se deschide nu cere un om perfect, cere un om atent.

Mulți oameni pot intra într-o cameră, unii intră din curiozitate, alții intră atrași de frumusețea lucrurilor pe care le văd, admiră lumina cristalelor, dar nu se întreabă niciodată câtă grijă a fost nevoie pentru ca ele să existe.

Adevărul dur este că nu toți cei care intră știu să rămână, pentru că a rămâne într-o cameră a vulnerabilității înseamnă mai mult decât să fii prezent când totul strălucește, înseamnă să rămâi și când vezi praful așezat pe colțuri, șicând descoperi fisuri, și când lumina unui cristal nu mai este la fel de puternică.

Cei care rămân nu încearcă să schimbe camera.
Nu cer cristalelor să fie mai puțin fragile.
Nu pleacă atunci când descoperă că frumusețea vine la pachet cu sensibilitate.Ei învață.Învață unde să pășească.Învață ce trebuie atins cu grijă.

Iar cel care a deschis ușa învață și el ceva: că nu orice musafir trebuie transformat într-un locuitor.

Unele persoane trec prin camerele noastre ca să ne arate că putem deschide uși.Altele rămân suficient de mult încât să construiască împreună cu noi un loc sigur.

Pentru că iubirea nu este doar despre cine primește cheia. Este despre cine alege să rămână cu grijă după ce a primit-o.

Opinia Danei Iancu

Fiecare dintre noi are o cameră interioară pe care nu o deschide oricui. Acolo păstrăm amintirile care ne-au format, rușinile nerostite, visurile prea fragile ca să le spunem cu voce tare. Îmi place metafora camerei vulnerabilității pentru că surprinde exact dilema intimității: vrem să lăsăm pe cineva înăuntru, dar ne temem de ce va face cu ce vede.

Să urmărim logica. O cameră ținută mereu închisă ne protejează, dar ne și izolează. Nimeni nu ne poate răni acolo, dar nimeni nu ne poate nici cunoaște cu adevărat. Pe de altă parte, o cameră deschisă oricui devine un loc vulnerabil la abuz, iar cine s-a deschis prea repede în fața unor oameni nepotriviți a învățat, dureros, să încuie ușa. Soluția e deschiderea treptată, verificată prin felul în care celălalt tratează fiecare lucru pe care i-l arătăm.

Mai observ ceva. Oamenii care intră în camera noastră și o respectă devin, fără să vrea, parte din vindecarea noastră. Ceea ce era ascuns și dureros devine, odată împărtășit și primit cu grijă, mai ușor de purtat. De aceea relațiile în care vulnerabilitatea e onorată sunt atât de prețioase.

Așa că nu vă grăbiți să deschideți ușa, dar nici nu o zăvorâți pentru totdeauna. Lăsați oamenii să intre pas cu pas și observați cum se poartă. Cei care calcă ușor merită să rămână. Cei care strică lucrurile din cameră nu merită să vadă restul casei.

Similar Posts